Intalnire cu ursul

Sunt puţine animale prin pădurile noatre faţă de care să simt o frică instinctuală. Ursul este însă unul dintre ele.

Uneori, în puţinele coşmaruri de care îmi mai amintesc, ursul îmi apare ca un personaj malefic din ghearele căruia nu am scăpare, o forţă imbatabilă căreia nu îi poţi rezista. Mă prinde întotdeauna din urmă şi mă rupe în bucăţi, iar imediat mă trezesc îngrozit, cu fiori reci pe spinare, recunoscător însă că a fost doar un vis şi mai am o şansă.

Trăiesc la marginea pădurii de trei ani şi mi-am spus că ar fi înţelept să fiu pregătit pentru orice întâlniri neaşteptate. Am urmărit întotdeauna cu atenţie reportajele despre urşi de pe Discovery şi am căutat să identific mijloace ştiinţifice de combatere, prevenire sau, în ultimă instanţă, de respingere a unui atac. Înţeleg că ursul poate alerga incredibil, în câmp deschis viteza sa fiind comparabilă cu cea a unui cal în galop. Informaţiile nu m-au convins şi sunt încredinţat că, în mare parte, supravieţuirea în urma unui atac de urs rămâne o chestiune de hazard. Adevărul este că niciodată nu poţi fi pregătit pentru o astfel de întâlnire. Auzisem de la un vecin cu o vară în urmă că s-ar fi întâlnit cu ursul pe cînd era la cules de ciuperci pe Colţii Măgurei Branului, porţiunea de pădure de deasupra Platoului Reginei, dar nu mi s-a părut credibil. Eu doar locuiesc la liziera pădurii de atâta vreme, am copilărit practic în pădurile acestea de când mă ştiu şi totuşi nu am văzut nici măcar urme vreodată. A mai fost un caz în urmă cu câţiva ani, când doi ciobani au fost găsiţi sfâşiaţi şi mâncaţi de urs în satul învecinat, dar se pare că l-ar fi provocat. Urşi în libertate pot fi zăriţi la o simplă plimbare pe la Cheile Rîşnoavei, dar şi în zonele împădurite din Munţii Bucegi, dar se pare că au migrat şi spre Munţii Piatra Craiului.

Este 22 septembrie, ora 7 şi 10 minute dimineaţa. În drum spre serviciu, obişnuiesc să o scurtez prin pădure pentru a salva vreo 10 minute. Plimbarea îmi place totodată pentru că mă relaxează şi îmi oferă energie pentru a începe în forţă ziua, în timp ce majoritatea colegilor mei ajung somnoroşi, înfriguraţi şi apatici.

Trec un pod suspendat peste un mică prăpastie şi îl văd. Mă trezesc brusc la realitate. Este la vreo 30 de metri pe poteca din faţa mea şi vine spre mine alergând. Este mai mic decît în închipuirile mele şi mai rotund. Are un cap foarte frumos şi simt deja un regret că nu îl pot privi pe îndelete. Conştientizez că îi va fi foarte greu să mă prindă căci alerg bine, sunt vreo 300 de metri până la prima casă cu gard din fier forjat şi în plus trebuie să treacă peste trei podeţe înguste. Mă întorc pe călcâie şi fug mâncând pământul. Peste vreo 150 de metri arunc rapid o privire peste umăr dar nu este în spatele meu. Mă opresc într-un final aproape de stradă, gâfâind. De-abia atunci mă sperii. Sunt nervos. Peste încă 100 de metri de mers întâlnesc feţe liniştite de oameni care se îndreaptă spre serviciu. Privirile ni se încrucişează şi îmi par un pic surprinşi că la acea oră mă văd surescitat şi plin de energie. Încep să mă întreb dacă nu am avut halucinaţii. Trebuie neapărat să-mi iau un cîine. Acum ştiu că există.

Sfarsit de vara in Bran

Miroase deja a toamnă. În seninul zilelor, ochi experimentaţi disting deja o pâclă ce o anunţă timid. E totuşi cald încă. Dar nu ne lăsăm păcăliţi. Anotimpurile brănene au ceva din pasiunea exacerbată a oamenilor ce trăiesc aici. Par cumpătate şi la locul lor dar surprind întotdeauna prin izbucniri neaşteptate, contraatacuri rapide năucitoare. Este suficientă o ploaie rece ca un întreg front de vreme urâtă să se abată în zonă pentru a rămâne până la primele ninsori. Dacă ninge înainte de vreme în Bucegi sau în Piatra Craiului suntem condamnaţi la 9 luni de iarnă.

Noi suntem bucureşteni naturalizaţi aici în urmă cu trei ani dar începem să intuim ce ne aşteaptă: ploaie, zăpadă, gheaţă, haine groase, crăpatul lemnelor. Unii cred că la Bran e prea frig şi e prea multă umezeală. Au în mare parte dreptate. Aş adăuga totuşi: o climă cu adevărat sălbatică, neîmblânzită, într-un peisaj de vis. Totul este dus la extrem, iar vijeliile de aici au ceva din paroxismul simfoniilor lui Beethoven.

Toamna rămâne totuşi anotimpul meu preferat, urmată la mică distanţă de primăvară. Lunile septembrie-noiembrie sunt cele mai apropiate de sufletul meu. Poate o fi din cauza vremii mai stabile, dar îmi pare că timpul încremeneşte în loc şi simt că trăiesc cu adevărat anul care se scurge. Doar lunile aprilie-mai îmi mai oferă astfel de dorinţe copleşitoare, senzaţii când simt că totul este posibil, când parcă plutesc şi mustesc de fericire.

Culoarea pădurii rămîne pe moment neschimbată. A trecut sezonul zmeurii, acum se culeg afinele şi murele. În zonele de peste 1300 metri se pot culege chiar şi mai târziu. Anul trecut am fost la cules de ghebe la sfârşit de octombrie şi m-am întors în schimb cu o burtă de mure. Localnicii aşa vorbesc aici cînd vor să-ţi spună că au mîncat pe săturate, după cum am auzit şi expresia "X şi Y nu se încap", adică nu se înţeleg. Este plin de ciuperci acum şi se culeg mitărcile şi lăptoşii.

Deşi nu mulţi o recunosc, majoritatea localnicilor aşteaptă sezonul rece pentru a se cuibări la un foc şi a intra într-o stare de reverie cu privire la rezultatele palpabile ale muncii depuse peste vară. Şi cînd vorbesc de rezultate mă gândesc la:
- întorsul oilor şi vacilor de la munte (sărbătoarea Răvăşitului semnifică pastramă şi brânză oferită de ciobani, inclusiv celebra brânză în coajă de brad pentru tradiţionalele bulzuri)
- schimbul de cartofi contra struguri care se poartă între localnicii din zonă cu cei de la câmpie (ceea ce înseamnă vin, must, ţuică şi palincă)
- uscarea şi depozitarea clăilor de fân cosit pentru animale
- crăparea, uscarea şi depozitarea lemnelor de foc adunate pentru o iarnă lungă
- inventarierea gemurilor, compoturilor şi conservelor de legume culese peste vară