Intalnire cu ursul

Sunt puţine animale prin pădurile noatre faţă de care să simt o frică instinctuală. Ursul este însă unul dintre ele.

Uneori, în puţinele coşmaruri de care îmi mai amintesc, ursul îmi apare ca un personaj malefic din ghearele căruia nu am scăpare, o forţă imbatabilă căreia nu îi poţi rezista. Mă prinde întotdeauna din urmă şi mă rupe în bucăţi, iar imediat mă trezesc îngrozit, cu fiori reci pe spinare, recunoscător însă că a fost doar un vis şi mai am o şansă.

Trăiesc la marginea pădurii de trei ani şi mi-am spus că ar fi înţelept să fiu pregătit pentru orice întâlniri neaşteptate. Am urmărit întotdeauna cu atenţie reportajele despre urşi de pe Discovery şi am căutat să identific mijloace ştiinţifice de combatere, prevenire sau, în ultimă instanţă, de respingere a unui atac. Înţeleg că ursul poate alerga incredibil, în câmp deschis viteza sa fiind comparabilă cu cea a unui cal în galop. Informaţiile nu m-au convins şi sunt încredinţat că, în mare parte, supravieţuirea în urma unui atac de urs rămâne o chestiune de hazard. Adevărul este că niciodată nu poţi fi pregătit pentru o astfel de întâlnire. Auzisem de la un vecin cu o vară în urmă că s-ar fi întâlnit cu ursul pe cînd era la cules de ciuperci pe Colţii Măgurei Branului, porţiunea de pădure de deasupra Platoului Reginei, dar nu mi s-a părut credibil. Eu doar locuiesc la liziera pădurii de atâta vreme, am copilărit practic în pădurile acestea de când mă ştiu şi totuşi nu am văzut nici măcar urme vreodată. A mai fost un caz în urmă cu câţiva ani, când doi ciobani au fost găsiţi sfâşiaţi şi mâncaţi de urs în satul învecinat, dar se pare că l-ar fi provocat. Urşi în libertate pot fi zăriţi la o simplă plimbare pe la Cheile Rîşnoavei, dar şi în zonele împădurite din Munţii Bucegi, dar se pare că au migrat şi spre Munţii Piatra Craiului.

Este 22 septembrie, ora 7 şi 10 minute dimineaţa. În drum spre serviciu, obişnuiesc să o scurtez prin pădure pentru a salva vreo 10 minute. Plimbarea îmi place totodată pentru că mă relaxează şi îmi oferă energie pentru a începe în forţă ziua, în timp ce majoritatea colegilor mei ajung somnoroşi, înfriguraţi şi apatici.

Trec un pod suspendat peste un mică prăpastie şi îl văd. Mă trezesc brusc la realitate. Este la vreo 30 de metri pe poteca din faţa mea şi vine spre mine alergând. Este mai mic decît în închipuirile mele şi mai rotund. Are un cap foarte frumos şi simt deja un regret că nu îl pot privi pe îndelete. Conştientizez că îi va fi foarte greu să mă prindă căci alerg bine, sunt vreo 300 de metri până la prima casă cu gard din fier forjat şi în plus trebuie să treacă peste trei podeţe înguste. Mă întorc pe călcâie şi fug mâncând pământul. Peste vreo 150 de metri arunc rapid o privire peste umăr dar nu este în spatele meu. Mă opresc într-un final aproape de stradă, gâfâind. De-abia atunci mă sperii. Sunt nervos. Peste încă 100 de metri de mers întâlnesc feţe liniştite de oameni care se îndreaptă spre serviciu. Privirile ni se încrucişează şi îmi par un pic surprinşi că la acea oră mă văd surescitat şi plin de energie. Încep să mă întreb dacă nu am avut halucinaţii. Trebuie neapărat să-mi iau un cîine. Acum ştiu că există.